La limita dintre vis si realitate

Mi-e frica,mi-e teama de ganduri ascunse si intrebari fara raspuns la care ma intorc mereu . Sa plec?,Sa incerc sa ma regasesc undeva printre vise?
Mi-e dor de zilele alea in care imi era asa de usor sa scriu ce gandesc,alea in care gaseam un strop nenorocit de speranta in orice rasarit,cu cafea linga mine si o tigara aprinsa.Azi n-am nimic,nici macar pe mine nu reusesc sa ma gasesc,ma simt pierduta intr-o liniste..o liniste in care imi aud doar sufletul pustiit de sentimente ,plin de ura si dispret.
Mi-e rau de cateva zile,si am senzatia ca  intru intr-o depresie crunta,asta daca nu reusesc cumva sa ies din labirintul asta blestemat,plin de minciuni in care am intrat si nu stiu cum sa mai ies
Privesc fara sa stiu exact unde,un punct fix undeva pe tavan si am aprins deja a nu stiu cata tigara...imi vine sa vomit!Mi-e sila de mine!Asta nu trebuia sa se intample!Ma simt calcata in picioare in cele mai josnice feluri si accept resemnata de parca ar fi totul normal.Nu e.Nu mai stiu exact cand am zambit ultima data.Nu te mai caut pe nicaieri,in fiecare zi intalnesc oameni noi iar tu nu mai esti printre ei Nu,nu mai esti demult.Am fost eu cea care a fost acolo,mereu,am fost eu cea care a vrut sa iubeasca.
Am vrut sa traiesc nenorocita aia de poveste ...da ...n-am cum.N-am cu cine.


Doar eu si nimic mai mult.

Inca o zi.

Daca as putea sa vorbesc,sa spun cine sunt,ce sunt,si-atunci cand rad cu gura pana la urechi sperand sa nu se vada ce-am in suflet..Daca as putea sa tac macar pentru o zi sa ma pot auzi ,sa-mi aud nelinistea asta care nu-mi da pace.Daca as fi si eu un om normal pentru o zi.Oare s-ar schimba ceva?
Cine imi pune limita asta intre realiatate si vis?De ce m-am nascut din atatea intrebari,fara raspuns?
Daca te rog ,insistent,fara intrebari,cateva ore ,viata,ce zici?Am ajuns in punctul acela in care nici nu exist,nici nu vreau sa gandesc.
Sa fie liniste!
Si-acum schiteaza zambetul ala meschin,ala ,sti tu pe care il afisezi atunci cand inchizi usa ,poti?Doare,nu?Esti o idioata,stupida.Tu chiar nu vezi ca nu ai suflet?Ca nu te vede nimeni?
Viata,ai un pic de timp si pentru noi?Stam de vorba?Promit sa fiu ..doar eu,si tu sa-mi raspunzi....pana cand?
Mi-e frica,de mine,de cuvinte,de ..unde-i "noi"?
Le-am adunat pe toate,mi-e mintea in mii de bucati,intorse impotriva tot ce sunt si ce-am fost vreodata...
Lasati-ma sa plec..departe..oriunde,acolo unde-s doar eu cu mine si atat!

Doar eu si nimic mai mult.

Intre tot si nimic.

Poate ca n-am stiut niciodata sa vorbesc,poate ca am spus prea multe ,atunci cand cuvintele nu-si aveau rostul...poate nu stiu sa tac..poate nu sunt nimic,sau poate sunt cineva?
Am crezut mereu ca viata mea e simpla, ca nu se poate intampla nimic rau daca spui adevarul,de o transparenta stupida si dureroasa.Dar,m-am inselat,si nu-i nimic nou in asta,am crezut in vorbe,am acceptat taceri,doar pentru ca ...
Vechea poveste,aia pe care o spune toata lumea,unde nu-s lacrimi nu e durere,si mii de cuvinte insirate aiurea,de parca ar si avea vre-o importanta?Ce naiba,chiar nu vezi ca nimeni nu mai stie nimic ,nu intereseaza pe nimeni?.Ca nu existi?
Hai,mai aprinde-ti a nu stiu cata tigara,incearca sa privesti punctul ala fix de pe tavan..sti tu ala care te crizeaza si te duce departe de inutila asta de realitate in care doar crezi ca existi,si asteapta sa se faca liniste,linistea
aia care iti ingroapa si ultima farama de omenie,ultimul racnet de libertate,si inchide usa.
Nu vreau sa-mi aud nici gandurile,refuz sa cred ca undeva ceva mai poate aduce farama aia de speranta in care am crezut candva.
Ma urasc.Nu reusesc sa ma inteleg nici eu,cum as putea sa sper ca cineva ar reusi vreodata sa ma inteleaga?
Ma doare,si nu-mi doresc decat sa las lacrimile astea sa cada..dar vreau?Mai pot?
Nimicuri din mine si ganduri..ganduri aiurea lasate undeva..aici..acolo..conteaza?


Doar eu si nimic mai mult.

Tu nu ai nume

Azi ma simt singura,la modul ala"a nimanui".Am tot incercat de ceva timp sa ma mint ca nu-i asa,sa ma ascund in spatele gandurilor , sa ma prefac ca reusesc sa fiu "ceva".Dar nu sunt.Toti imi spun ca sunt o persoana buna,si asta ar trebui sa imi aduca cel putin un amarat de zambet,da,nu se intampla asta,nu pot,pur si simplu nu reusesc sa inteleg unde si de ce nu reusesc sa ma simt ceva.
Am iubit,am fost iubita,iubesc fara sa cer nimic in schimb,ador sa vad zambete in spatele unor sfaturi pe care nici eu nu stiu de ce le dau,pentru ca eu nu am suflet.Am avut odata demult, nici nu-mi amintesc exact daca era adevarat sau o imitatie,dar cel putin era Acum nu sunt nimic.Am incercat sa cred in cuvinte,si in oameni,am sperat mereu ca din nimicul asta din mine cineva o sa inteleaga ca sunt altfel,dar n-a fost asa...Nu vreau sa para ca vreau sa intru pe sub pielea cuiva,urasc sa simt mila,nu,nu e asta.Vreau pur si simplu sa fiu eu impacata cu mine si cu trecutul meu,sa nu am regrete,pareri de rau..cu dezamagirile ar fi mai greu ,aici chiar ca nu as avea cum sa sterg ceva,sau poate nici nu vreau asta...Vreau sa repar tot ce am stricat.Sa fiu altceva...
Nu prea inteleg nimic,dar imi place ca ma straduiesc sa dau impresia asta.
Heii..acum sunt bine,serios...sunt mai bine.Nu mai astept minuni,nici vise marete la care sa indraznesc sa sper,vreau liniste,in mine,in suflet...si sa nu-mi mai pese,nici de tigarile pe care le fumez cu ochii in tavan atunci cand imi pun ordine in ganduri,nici de telefonul care nu suna sa imi aminteasca ca exist,nici de noptile in care incerc cu disperare sa ma conving ca "pot!"
Stiti ce?Nu imi mai pasa!

Doar eu si nimic mai mult.

Cuvinte,doar cuvinte...

Si daca iti spun ca azi am nevoie de un zambet?De fapt ,nici de asta cred ca nu mai am nevoie,am uitat de mult ce se simte,si sincer ,azi nu mai cred in mine.N-am crezut nici ieri,si nimicul asta incepe sa-si faca loc in mine,incepe sa doara.
Nu vreau sa ma cert ,nu pot sa strig,si nici sa spun cuvinte care nu-si mai au sensul de mult,oricum nu sunt de inteles,n-am reusit sa ma inteleg niciodata...de ce-ar incerca cineva?
Da,stiu,e una din zilele acelea stupide,in care imi plang de mila si incerc sa-mi stapanesc lacrimile,n-am cum,nu stiu s-o fac,am incercat,am tacut,am schitat mii de zambete doar pentru a-mi dovedi mie insumi ca pot,si ce-am rezolvat?Nimic.
De ce oare am senzatia asta stupida ca vreau sa fiu inteleasa?De ce nu ma poate opri cineva ?....Erai odata,sti? Iti amintesti cand ti-am colorat mii de noptii cu bucati din mine?Erai Tu..Nimicul acela din mine ,care exista si n-a existat niciodata,pe care il caut si nu-l gasesc niciodata...
M-am ratacit..mi-e frica..mi-e frig..am obosit sa adun in mine sute de ganduri .
Oare mai pot?Mai vreau?....N-am spus nimic,si parca am spus mai mult decat trebuia...de ce nu ma lasati sa plec?N-am nici un sens,sunt un nimic....
Doar eu si nimic mai mult.

Nimicuri din mine

Am incercat sa stau pentru un timp departe de locul asta unde ,de fiecare daca cand ajung,incerc sa fiu doar eu cu mine,sa nu gandesc,sa nu respir,sa-mi las minea catevaminute acolo in puctul acela in care nimic nu mai conteaza.Am spus mereu mai mult decat ar fi ascultat cineva vreodata,am fost altfel ,doar pentru imi place sa cred ca simplitatea asta stupida din mine o sa fie vreodata inteleasa....si Doamne cat m-am inselat!Am plins,am ras,am incercat sa glumesc,desi ,nu-mi mai aduc bine aminte cum e asta,si inca ma trezesc in fiecare dimineata sperand ca poate azi...azi o sa se schimbe ceva in viata mea.

Oare mai exista oameni care mai cred in povesti frumoase ?Viata,te urasc! Te urasc atunci cand ma opresti din ganduri si ma aduci cu picioarele pe pamant.Fericirea e un drept,nu prea gasesc un raspuns la cine da dreptul acesta si cum e impartit,dar cu siguranta pentru mine n-a mai ajuns decat ceva firimituri de care nu stiu cum sa ma apropi.

Poate am prea multe vise,poate sunt prea "altfel",si atunci cand incerc sa ma las descoperita,mereu se gaseste ceva care sa ma trezeasca la realitate,o realitate stupida si dureroasa,care imi ia orice drept de a zambi.

As vrea sa pot pleca departe,as vrea sa pot sfrasti odata cu cosmarul acesta numit ,in mod stupid "viata"
Ma URASC!

Doar eu si nimic mai mult!....

De vorba cu mine

Pentru ca atunci cand nu mai stiu ce sa fac cu ele,trebuie sa le las undeva...Pentru ca sunt  o visatoare si imi place lumea mea,pentru ca altfel nu as exista.
Imi platesc lacrimile una cate una ,cu vise,cu sperante,cu nimicuri pe care incerc sa ma prefac ca nu le vad,dar le simt...
As vrea sa incep de undeva,fara sa-mi revad stupida asta de viata de cate ori inchid ochii si raman doar eu cu mine,as vrea sa pot plange,dar mi-am interzis pana si asta ,mi-am rupt bucati din suflet si le-am inchis undeva,undeva departe de minte,n-am voie,nu pot,nu stiu ce fac...si vreau,imi doresc sa nu mai simt nimic,macar pentru o zi,sa le las naibi deoparte,nenorocitele astea de ganduri.
Si poate ca am cautat prea mult de la viata,doar ca sa simt ca traiesc..sau poate ca inca nu cred,mi-e frica,am spus prea multe.
Cine sunt?Si dreptul meu la liniste?Lasa-ma sa-ti vorbesc,lasa-ti sufletul in palmele mele..
E totul doar o iluzie?

Doar eu si nimic mai mult...