Franturi de amintiri.

   Ma doare rau. Nu stiu ce, dar ma doare.
Amprentele degetelor lui mi-au ramas impregnate pe pielea mea rece si alba.
Inca mai simt mirosul de tutun cum urla si fumul de tigara cum se risipeste in aer.
Gandurile mele se "ard" acum la fel ca tigarea din care tragea.
   Inchid ochii...totul de deruleaza in mintea mea ca un film vechi, alb negru. Pentru ca in momente ca astea, totul e lipsit de culoare.
   Imi era frig.. era bezna.. dar nu conta. Era bine. Era bine acolo, ghemuita in bratele lui puternice si lungi. Era bine cand imi strangea oasele in imbratisari dureroase. Contactul corpurilor noastre imi producea un fior...un fior placut.Si i-am zis ca ador diminetile langa el. Pentru ca mereu ma trezeam zambind linga o cafea calda .
  Si nu l-am mintit.
A sunat alarma. :( Si a spulberat totul. Oricum totul se va termina la un moment dat. La fel ca si amintirile ce-mi innebunesc noptile.
Doar atat!
P.S.- Toate astea pentru ca el sa imi intinda o mana si sa imi sopteasca usor la ureche :Trecem noi si peste asta!

Doar eu si nimic mai mult.

De vorba cu mine..

 Simti? Simti asta? E racoare. Simti frigul?... Nu vine de afara. Fereastra e inchisa. De ce nu simte nimeni frigul asta teribil care imi ingheata oasele?
- Poate ca izvoraste din sufletul rau.  Sunt singura capabila sa il simta pentru ca e frigul rau. E racoarea sufletului meu.
- Asa se simte? Asta e senzatia care ramane in urma iubirii? Racoare...frig...gheata?
- Nu! Asta e ceea ce creierul meu imi impune sa simt. Crede-ma, nu vrei sa stii cum arata acum  sufletul meu.
- As vrea sa vad. As vrea sa vad locul asta acum, dupa tot ce s-a intamplat.
- Pai atunci, de ce nu deschizi usa? De e ai blocat-o cu milioane de lacate? Da-mi cheia. Haide, trebuie sa iti infrunti temerea.
- Mi-e teama. Am inchis usa pentru ca nimeni sa nu mai aiba acces aici. As vrea sa ramana inchisa pentru totdeauna. Mi-e teama sa deschid...dar...uite..totul e putred aici. Miroase a sange , a suferinta murdara. Locul asta arata asa de bine acum cateva luni. Ce s-a intamplat aici? De ce e totul un dezastru? Si unde sunt toate sertarele cu amintiri? Unde a disparut totul? E pustiu...pustiu si mizerie...pustiu si haos...
- Ridica-te! Nu plange. Vom incepe sa curatam locul asta si totul va fi ca inainte.
- Nu intelegi?! Nimic nu va mai fi ca inainte. Peretii sunt imbibati cu dezamagire. Nu ii putem curata. Trebuiesc daramati! NIMIC nu va mai fi la fel....

Doar eu si nimic mai mult..

Sperante parasite.

Merg incet...cu capul plecat si cu umerii lasati, de parca ceva ma apasa si ma trage in jos. Ma gandesc daca nu cumva sunt prea egoista caci ma gandesc doar la mine, la trairile, starile, situatile din viata...si chiar asa si este. Da, sunt o persoana egoista, axata doar pe propria persoana si doar atat. Nimeni nu conteaza, eu si Doar eu.
 Sunt trista si plang fara ca cineva sa observe! Si  in fond, ce ma intereseza de restul lumii? Doar eu contez...
  Dar oare chiar asa e ? Stiu ca nu e asa...stiu ca inca imi mai "ling" ranile trecutului  si asta ma face sa fiu obsedata de propriul trecut. Inca ma mai intreab daca as putea repara ceva, daca mai pot schimba sau macar sa nu mai repet trecutul. Ah, cata durere  imi provoaca toate aceste amintiri ! Dar cu cat ma complac mai mult, cu atat inima se indrepta spre altii, si nu spre mine. Si asta ma tine in viata! Ma tine in viata pentru ca realizez cat de binecuvantata sunt in ciuda trecutului. 
Dar  oare din durere se naste un caracter puternic? 
Oare?

Doar eu si nimic mai mult.