Poate ca n-am stiut niciodata sa vorbesc,poate ca am spus prea multe ,atunci cand cuvintele nu-si aveau rostul...poate nu stiu sa tac..poate nu sunt nimic,sau poate sunt cineva?Am crezut mereu ca viata mea e simpla, ca nu se poate intampla nimic rau daca spui adevarul,de o transparenta stupida si dureroasa.Dar,m-am inselat,si nu-i nimic nou in asta,am crezut in vorbe,am acceptat taceri,doar pentru ca ...
Vechea poveste,aia pe care o spune toata lumea,unde nu-s lacrimi nu e durere,si mii de cuvinte insirate aiurea,de parca ar si avea vre-o importanta?Ce naiba,chiar nu vezi ca nimeni nu mai stie nimic ,nu intereseaza pe nimeni?.Ca nu existi?
Hai,mai aprinde-ti a nu stiu cata tigara,incearca sa privesti punctul ala fix de pe tavan..sti tu ala care te crizeaza si te duce departe de inutila asta de realitate in care doar crezi ca existi,si asteapta sa se faca liniste,linistea
aia care iti ingroapa si ultima farama de omenie,ultimul racnet de libertate,si inchide usa.
Nu vreau sa-mi aud nici gandurile,refuz sa cred ca undeva ceva mai poate aduce farama aia de speranta in care am crezut candva.
Ma urasc.Nu reusesc sa ma inteleg nici eu,cum as putea sa sper ca cineva ar reusi vreodata sa ma inteleaga?
Ma doare,si nu-mi doresc decat sa las lacrimile astea sa cada..dar vreau?Mai pot?
Nimicuri din mine si ganduri..ganduri aiurea lasate undeva..aici..acolo..conteaza?
Doar eu si nimic mai mult.
