Tacere colorata.

Cine dracu sunt eu?
Nu stiu de unde am pornit cu postarea asta. Nu stiu unde am vrut sa ajung cu ea, si nu stiu ce titul sa-i pun.
    E aiurea sa te trezesti intr-o anumita dimineata, sa te vezi  in oglinda si sa descoperi lucruri despre tine. Lucruri care te nemultumesc la altii, daramite la propia ta persoana. Te vezi, nu te recunosti, nu te accepti, te doare, nu plangi.Nu ai voie sa te intorci. Am cerut asta? Mi-am dat seama? Sau nu? Nu stiu. Sa ma ascund, sau nu? Sa spun? Ce sa spun?
   Uneori parca doresc sa nu exist, dar ma pun la pamant deja toate obsesiile si luptele  din mine. Cunosc si traiesc cu certitudine anumite lucruri. Sunt, din pacate, o fiinta rationala si, tot din pacate, ma folosesc de acest lucru de fiecare data. Incerc sa-mi fac lucrurile sa fie usoare... bineinteles ca ma incurc mai mult. Putea sa fie atat de simplu! Da da, doar daca m-as fi ocupat de toate cum trebuie de la inceput. Acum ce? Tot ce am avut ambitia sa cred, s-a dus dracu. Si cui, ce sa spun? Mi-ar fi si rusine. Nici n-as avea ce sa zic.
-Alo? Daaaa, sunt o fraiera! Am ajuns rau de tot, si nici nu stiu cum am reusit si de data asta.

    Am starea aia "de cacat",da, exact ca o proasta. Dintre voi toti, ma cunoasteti si cu starea asta. Si? Si multumesc, si iarta-ma, iertati-ma ca nu mai spun nimic! Vreau atat de mult sa ma schimb, nu doar sa ma prefac. Dar nu stiu cum, in ce. Nici nu stiu ce sunt. Nici ce inseamna toate, nici nimic!!

   Stiu ca fericirea asa, cum e ea defapt, omul nu o poate alege. Noi nu stim sa fim fericiti. Ii dam cu piciorul si dupa plangem ca niste cretini. ma rog.
   Dar vreau sa fiu aproape fericita... Pot?...Si peste tot, ma urmareste ca un ecou "hei, ce faci? esti bine?"

Doar eu si nimic mai mult.

Imi simt gandurile...

Mi-e frica sa recunosc ca nu sunt atat de buna cat ma vad altii,mi-e frica sa admit ca nu sunt nici macar atat de buna cat ma vad eu cateodata…Mi-e frica sa aflu ce vreau de la viata, de teama neputintei de a imi oferi…mi-e greu sa recunosc ca el e mult mai bun, prea bun pentru mine…ca pe un altul chiar il vreau si nu il am si ma doare…mi-e frica sa recunosc ca simt, de teama sa nu par slaba…m-am obisnuit sa ma prefac ca nu imi pasa, ca nimic nu ma darama, ca sunt sigura pe mine in orice situatie si cel mai trist e ca m-am obisnuit sa ma prefac si in fata mea, nu numai in fata altora. Nu mai stiu cat am fost ultima oara eu, exact asa cum am simtit…nu mai stiu ce simt si nu am nici cea mai vaga idee de ce ma mint. Mi-e frica sa plang de teama ca nu ma voi mai opri niciodata. Sunt speriata ca un necunoscut imi poate intra in adancul gandurilor mai curios decat am incercat eu sa imi intru… un necunoscut ma poate da peste cap fara nici un fel de efort iar asta denota grave probleme ale mele…nu stiu de unde provin si nici cum se solutioneaza…mi-e teama ca voi face ca de obicei, ma voi preface ca uit discutia , ca il uit pe el, ca zambesc fals in continuare si ma inchis in lumea mea ireala asteptand ca problemele reale sa treaca de la sine…sa se sature de ignoranta mea, sa imi faca bagajele si sa plece la cineva care le acorda un strop de atentie…Habar nu am ce fac, ce spun, cine sunt si totusi viata mea merge mai departe fara sa se intrebe daca eu inteleg ceva din ea…ma trezesc , ma privesc in ochi si dincolo de culoare nu-mi place nimic…mi-e teama ca nu voi face fata celei care sunt, ca nu va coincide cu ce care as vrea sa fiu si sansele sunt mari sa fie asa caci nici macar cum as vrea sa fiu nu stiu! Imi sunt mai straina decat toti cei carora le stiu macar numele…nu stiu cine sunt eu, dar le pun altora etichete si de cele mai multe ori acestea sunt corecte…Vreau sa fiu fericita fara sa stiu ce ma face fericita…deci n-am nicio sansa…Pana si  cuvintele astea le scriu cu lacrimi in ochi…dar le inghit, nu le las sa curga de teama sa nu cumva sa imi spuna ceva despre mine in timp ce curg siroaie!

Doar eu si nimic mai mult.

Fara suflet.

Nu am lasat nicodata sa sti exact ce simt in mine .Pentru ca eu nu sunt fata aia care sa-si expuna slabiciunea in fata tuturor, pentru ca, fir-ar sa fie, o am, pe undeva o am...chiar daca nu las sa se vada si chiar daca de multe ori sunt mai puternica decat ea. Ti-as bate la usa numai ca sa-ti spun ca am tinut la tine, chiar daca asta n-ar schimba faptul ca ai plecat, ca pleci de fiecare data pentru ca nu ma vrei la fel de mult cum te vreau eu. Prin tine mi-am inteles debilitatea, prin tine am plans si m-am zbatut... Nu pot sa-ti cer nimic si n-am s-o fac. Pentru ca de fiecare data cand am cerut raspunsul a fost "nu". Si daca nu era "nu", erau amanari, care, ei bine... dor mai mult decat un refuz.
Mereu m-ai amanat, aveai, mereu, scuze mai bune, aparent mai plauzibile si din ce in ce mai penibile pentru mine. Ti-a lipsit curajul, sa stii...de atatea ori. Puteai de atatea ori sa ma faci fericita si totusi n-ai facut-o. Mereu ai avut ceva mai bun de facut, mai interesant, mai profitabil. Si poate n-ai stiut cat de mult, cat de des mi-am dorit sa apas pe tragaci ca glontul sa te nimereasca mai repede... si tot eu am fost cea care si-a calcat pe inima a nu stiu cata oara. Am fost singura persoana care a ramas cu tine in ciuda promisiunilor tale nerespectate si in ciuda a tot ce-ai facut...
Dar, vezi tu, asta n-a fost suficient. Eu am fost aici intotdeauna, pentru tine, pentru noi. Tu n-ai fost nicaieri, niciodata. M-am descurcat, oricum.
Doar eu si nimic mai mult... 

Inca ma caut...printre vise

Cateodata, de fapt, de cele mai multe ori, ma simt ca si cum nu sunt buna de nimic. Nu sunt mai buna la asta decat la aia, la toate sunt la acelasi nivel. Am multe talente, (sau calitati)-asa mi-au spus multe persoane-dar nu le pot fructifica, pentru ca nu stiu cum. Si pentru ca nu am curaj, si nici incredere. Nu inteleg care imi este menirea, care imi este scopul, sau, mai bine zis, nu am nici unul momentan. Nu inteleg ce vrea Dumnezeu sa fac cu mine. Nu inteleg ce drum mi-a pregatit. Cred in El si stiu ca este acolo. Lumea din jurul meu trage de mine, sa fac. Sa le indeplinesc asteptarile. Dar asteptarile mele? Eu nu cer multe. Nici nu stiu, cer prea mult? Nu inteleg daca cer sau nu. Sunt atat de confuza. Mi se spune ca sunt rasfatata, iresponsabila, ca nu sunt buna pentru ei, ca ei sunt mai buni decat mine, ca nu merit, ca au pierdut timp de pomana cu mine, ca imi bat joc. Nu inteleg. Unde gresesc? Dar daca am eu dreptate, si nu ei? As vrea sa aud si eu odata ca...dar nu mai zic, mi-am promis ca nu voi mai avea nici un fel de asteptare de la nimeni. Ar trebui sa am asteptari numai de la mine, ar trebui sa imi stabilesc un scop, dar nu am motivatie. Nu exista nimic care sa ma miste atat de mult incat sa lupt pentru ceva. Sunt anumite momente in care doresc atat de mult sa spun lumii ce cred si ce stiu. Dar cand vad ca nimeni nu asculta asa cum trebuie, atunci sunt rezumata doar la un individ credul, dat la o parte. Unii nu asculta deloc. Unii doar se prefac. Iar altii imi spun ca sunt prea naiva si sunt luata in ras. Altora le este frica, nu le pasa, indiferenta e mare!, sau, pur si simplu mi se spune: "Si ce putere ai tu?". Si atunci eu ce sa mai zic? Nu imi ramane decat sa tac si sa ascult doar eu. Am ajuns sa cred ca increderea in mine e mai puternica decat cea in comun. Pentru ca fiecare crede in ceea ce isi doreste, niciodata in ce crede altul.Astazi m-am pierdut din nou, eu pe mine. Nici nu stiu daca ma mai pot accepta asa cum sunt. Da, am invatat de multe ori ca acceptarea corecta a ceea ce esti si a ceea ce sunt altii duce la pace. Dar eu nici nu stiu cum sunt, cum sa ma accept daca nu ma cunosc? Exista momente ferme in care cred ca sunt asa cum imi spun cei de langa mine. Problema e ca, de cele mai multe ori, cei de langa mine spun lucruri negative. Si incerc sa nu fiu asa. De fapt, nici nu stiu daca sunt asa sau nu. Cred ca cel mai bine ar fi sa inchei, nu sunt deloc coerenta. Sper doar sa ma regasesc si sa ajung la acceptare.

Doar eu si nimic mai mult.

La limita dintre vis si realitate

Mi-e frica,mi-e teama de ganduri ascunse si intrebari fara raspuns la care ma intorc mereu . Sa plec?,Sa incerc sa ma regasesc undeva printre vise?
Mi-e dor de zilele alea in care imi era asa de usor sa scriu ce gandesc,alea in care gaseam un strop nenorocit de speranta in orice rasarit,cu cafea linga mine si o tigara aprinsa.Azi n-am nimic,nici macar pe mine nu reusesc sa ma gasesc,ma simt pierduta intr-o liniste..o liniste in care imi aud doar sufletul pustiit de sentimente ,plin de ura si dispret.
Mi-e rau de cateva zile,si am senzatia ca  intru intr-o depresie crunta,asta daca nu reusesc cumva sa ies din labirintul asta blestemat,plin de minciuni in care am intrat si nu stiu cum sa mai ies
Privesc fara sa stiu exact unde,un punct fix undeva pe tavan si am aprins deja a nu stiu cata tigara...imi vine sa vomit!Mi-e sila de mine!Asta nu trebuia sa se intample!Ma simt calcata in picioare in cele mai josnice feluri si accept resemnata de parca ar fi totul normal.Nu e.Nu mai stiu exact cand am zambit ultima data.Nu te mai caut pe nicaieri,in fiecare zi intalnesc oameni noi iar tu nu mai esti printre ei Nu,nu mai esti demult.Am fost eu cea care a fost acolo,mereu,am fost eu cea care a vrut sa iubeasca.
Am vrut sa traiesc nenorocita aia de poveste ...da ...n-am cum.N-am cu cine.


Doar eu si nimic mai mult.

Inca o zi.

Daca as putea sa vorbesc,sa spun cine sunt,ce sunt,si-atunci cand rad cu gura pana la urechi sperand sa nu se vada ce-am in suflet..Daca as putea sa tac macar pentru o zi sa ma pot auzi ,sa-mi aud nelinistea asta care nu-mi da pace.Daca as fi si eu un om normal pentru o zi.Oare s-ar schimba ceva?
Cine imi pune limita asta intre realiatate si vis?De ce m-am nascut din atatea intrebari,fara raspuns?
Daca te rog ,insistent,fara intrebari,cateva ore ,viata,ce zici?Am ajuns in punctul acela in care nici nu exist,nici nu vreau sa gandesc.
Sa fie liniste!
Si-acum schiteaza zambetul ala meschin,ala ,sti tu pe care il afisezi atunci cand inchizi usa ,poti?Doare,nu?Esti o idioata,stupida.Tu chiar nu vezi ca nu ai suflet?Ca nu te vede nimeni?
Viata,ai un pic de timp si pentru noi?Stam de vorba?Promit sa fiu ..doar eu,si tu sa-mi raspunzi....pana cand?
Mi-e frica,de mine,de cuvinte,de ..unde-i "noi"?
Le-am adunat pe toate,mi-e mintea in mii de bucati,intorse impotriva tot ce sunt si ce-am fost vreodata...
Lasati-ma sa plec..departe..oriunde,acolo unde-s doar eu cu mine si atat!

Doar eu si nimic mai mult.

Intre tot si nimic.

Poate ca n-am stiut niciodata sa vorbesc,poate ca am spus prea multe ,atunci cand cuvintele nu-si aveau rostul...poate nu stiu sa tac..poate nu sunt nimic,sau poate sunt cineva?
Am crezut mereu ca viata mea e simpla, ca nu se poate intampla nimic rau daca spui adevarul,de o transparenta stupida si dureroasa.Dar,m-am inselat,si nu-i nimic nou in asta,am crezut in vorbe,am acceptat taceri,doar pentru ca ...
Vechea poveste,aia pe care o spune toata lumea,unde nu-s lacrimi nu e durere,si mii de cuvinte insirate aiurea,de parca ar si avea vre-o importanta?Ce naiba,chiar nu vezi ca nimeni nu mai stie nimic ,nu intereseaza pe nimeni?.Ca nu existi?
Hai,mai aprinde-ti a nu stiu cata tigara,incearca sa privesti punctul ala fix de pe tavan..sti tu ala care te crizeaza si te duce departe de inutila asta de realitate in care doar crezi ca existi,si asteapta sa se faca liniste,linistea
aia care iti ingroapa si ultima farama de omenie,ultimul racnet de libertate,si inchide usa.
Nu vreau sa-mi aud nici gandurile,refuz sa cred ca undeva ceva mai poate aduce farama aia de speranta in care am crezut candva.
Ma urasc.Nu reusesc sa ma inteleg nici eu,cum as putea sa sper ca cineva ar reusi vreodata sa ma inteleaga?
Ma doare,si nu-mi doresc decat sa las lacrimile astea sa cada..dar vreau?Mai pot?
Nimicuri din mine si ganduri..ganduri aiurea lasate undeva..aici..acolo..conteaza?


Doar eu si nimic mai mult.