Dezgust

 Am avut un an prost o viata şi mai proastă, am căutat liniştea în locuri zgomotoase iar lunile păreau să treacă şi atât, să treacă şi atât... atâtea anotimpuri în care am simţit cum toate gândurile negre de pe lumea asta s-au strâns la mine. Că mă trezeam în fiecare zi cu gândul că am fost lăsată deoparte pentru altcineva, pentru un loc mai bun şi mai frumos, mai liniştit, mai sigur. Mai stabil. Pentru mine nu a fost nici bun și nici frumos în ultimul an, nici linistit, nici sigur. Am rămas undeva pe o margine de drum, blocată între cine am fost, cine sunt şi cine vreau să fiu. Sunt părţi goale în mine pe care înţeleg că nu le pot umple nicicum, şi accept, dar ceva în mine doare tot timpul, ceva în mine zgârie, sfâşie, freamătă. Tot timpul. Şi nu ştiu cum să opresc asta. Nu ştiu dacă am mers mai departe sau doar am învăţat să accept altfel... Sunt obosită să văd trecând zile şi luni într-o ametelala continua. Pentru mine nu era senin, eu nu sărutam pe nimeni seara înainte să adorm. Cred că au fost şi vremuri mai bune, scurte, dar bune... se spune că nostalgia e doar o negare a prezentului, şi sunt convinsă că mi-l neg, că nu-l accept, că îl refuz pentru că nu îmi place, pentru că nu mă-mplineste, pentru că mă doare. Nu mai ştiu de câte ori am spus că m-am săturat, că am obosit, că m-am sictirit. Am simţit atâta răceală că aş fi putut îngheţa. Mă doare că nu iubesc pe nimeni, mă doare că în curând va fi un an de când nu mă îmbrăţişează nimeni seara când adorm... şi mă gândesc ce nu merge bine, în tot ce încerc să fac. Câteodată simt cu toate puterile cum arde şi se distruge ceva în mine şi nu ştiu cum să opresc asta... S-au tot aşezat straturi de mizerii, de îndoieli...le-am ignorat, am suprapus peste ele lucruri care păreau frumoase, senzaţii care semănau cu liniştea şi mi-am dat seama că nu merge. Stăteam noaptea în pat şi mă gândeam unde am greşit mai tare, studiam toată povestea şi încercam să înţeleg unde s-a tăiat tot filmul şi de ce nu am avut un final, un rămas bun spus cu voce tare.

A trecut deja multă vreme de când nu mai sunt eu, şi totuşi nimeni nu şi-a dat seama de asta. Aş vrea să cred că înţeleg şi îmi amintesc ce-am vrut să fac la început, dar nu mai ştiu unde a început începutul şi unde se termină chinul. Unde începe liniştea şi cât mai durează războiul... Mă pierd în momente care păreau bune, îmi urmăresc traseul până-n clipa de azi, clipa de acum, şi nu mai ştiu cine cu adevărat mi-a frânt inima, cine m-a iubit, dacă a făcut-o cineva, pentru ce am luptat şi pentru ce mai lupt încă. Nu spun nimic nou. Aceleaşi cuvinte ies din mine, nu spun altceva de multă vreme, multă...nu ştiu dacă cineva a observat că nu mi-a trecut niciodată. Nu am o mare iubire de care să-mi amintesc, am, în schimb, o mare pată pe inimă de la bărbaţi care nu au ştiut că o fiinţă umană nu are dreptul să distrugă pe alta. M-am îndrăgostit, prosteşte, de o idee, de un om pe care l-am construit în mintea mea şi în suflet aşa cum am avut nevoie. M-am târât, mi-am pierdut timp preţios aşteptând resturi, nimicuri, minute, şanse de la cineva care nu a ştiut să le ofere. Am strâns, nemeritat, multe gânduri negre, le-am dus cu mine şi le-am lăsat să dărâme persoana care eram, care încercam să fiu... M-au încercat de toate, şi crede-mă că ştiu ce-i ăla gust amar. Îl simt în fiecare zi când mă trezesc, când mă uit pe geam şi nu mai văd soarele. E trist, e tragic să nu mai ştiu să văd nimic bun în mine, să nu mai ştiu să simt altceva decât dezgust faţă de propria persoană. Aş vrea să învăţ să mă iert. Fericirea e un drept?

Doar eu si nimic mai mult.